Din omul blând, dispus mereu să ajute, Te izolezi de lume, tăcerea te ascute. Oglinda ta frumoasă, ce sufletul arată, Se face cioburi toată, tăioasă laolaltă. Pierdut-ai un moment, și firul tot se rupe, Din dulcele tău zilnic, amarul te supune. Schimbarea necugetată, ce soțul tău făcea, Neacceptată fiind, în tine măcina. Devii închisă în tine, o bombă fără ceas, Ce ticăie constant și agasant de grav. Un cumul de durere, de gânduri te-nconjoară, E greu cu acceptarea că nu-i ca odinioară. Întreaga lume toată, te judecă constant, Tu singură, femeie, te judeci pas cu pas. E mult prea multă ură și rău ce tu ți-l faci, Crezând cumva că astfel, îi protejezi pe cei dragi. Obscură și cumplit de tristă, e noua ta cărare Pe care tu te-ndrepți, încercând să dai uitare. Ca omul fără vină, ce suferă greșit, Tu ești prea milostivă și accepți să pui un zid. Și toată iubirea, închizi într-o-ncăpere, Echivalezi durerea cu o mare de tăcere. Nevinovată fiind, extrem de