Din omul blând, dispus mereu să ajute,
Te izolezi de lume, tăcerea te ascute.
Oglinda ta frumoasă, ce sufletul arată,
Se face cioburi toată, tăioasă laolaltă.
Pierdut-ai un moment, și firul tot se rupe,
Din dulcele tău zilnic, amarul te supune.
Schimbarea necugetată, ce soțul tău făcea,
Neacceptată fiind, în tine măcina.
Devii închisă în tine, o bombă fără ceas,
Ce ticăie constant și agasant de grav.
Un cumul de durere, de gânduri te-nconjoară,
E greu cu acceptarea că nu-i ca odinioară.
Întreaga lume toată, te judecă constant,
Tu singură, femeie, te judeci pas cu pas.
E mult prea multă ură și rău ce tu ți-l faci,
Crezând cumva că astfel, îi protejezi pe cei dragi.
Obscură și cumplit de tristă, e noua ta cărare
Pe care tu te-ndrepți, încercând să dai uitare.
Ca omul fără vină, ce suferă greșit,
Tu ești prea milostivă și accepți să pui un zid.
Și toată iubirea, închizi într-o-ncăpere,
Echivalezi durerea cu o mare de tăcere.
Nevinovată fiind, extrem dezamăgită,
Te pedepsești tu singură, să fi nefericită.
by Blanco
Comments