De ce

Cu toţii ne întrebăm, mai mult sau mai puţin, dar zilnic, “de ce?”

De ce nu merg lucrurile bine? De ce nu sunt fericit? De ce viatza este aşa dură cu mine?
De ce se poartă lumea aşa cu mine? De ce este aşa greu să trec peste asta? De ce tocmai eu? .... De ce?.. De ce?......... Deee ce?

O gramadă de întrebări care pornesc cu „de ce?” şi o grămadă de întrebări care ne framântă zi de zi. Dacă le găsim răspunsul sau nu, contează foarte puţin, deoarece la orice răspuns dăm peste o nouă întrebare, o nouă dilemă şi un nou „de ce?”.

Însă există o întrebare pe care rareori o punem, dar care este cea mai importantă. Există o întrebare de la care toate celelalte întrebări au pornit. Există o întrebare cu care fiecare dintre noi s-a născut şi cu care fiecare dintre noi s-a zbătut toată viaţa să-i găsească un răspuns. Uneori poate chiar am reuşit să dăm peste el, dar niciodată acel răspuns nu ne-a liniştit setea de noi întrebări. Şi acest lucru mă face să cred că poate.... noi niciodată nu am fost în stare să dăm un răspuns adevărat la această întrebare.

Şi întrebarea este: „de ce mă trezesc eu zi de zi?” ...

De la ea pleacă totul..

Poate că nu ne dăm seama, din cauza rutinei, vieţii de zi cu zi şi a aglomeraţiei prezente în viaţa noastră, poate că nu ne dăm seama... că mereu ne aflăm în căutarea răspunsului la această întrebare. Nu ne întrebăm efectiv de ce?, nici cu voce tare, nici în sinea noastră, dar întrebarea asta, se află mereu în mintea şi în sufletul nostru, şi sălăşluieşte acolo...... în tăcere, în umbră... dar macină.

Uneori, avem momente când aprindem becul şi dăm peste întrebare... ne speriem, ne agităm, ne pierdem minţile... ne panicăm, mai bine zis. Acele momente apar atunci când avem ocazia să mai petrecem puţin mai mult timp şi noi cu noi înşine. Să ne uităm retrospectiv la viaţa noastră. Adică fie cu ocazia onomasticilor, fie la eşecuri, fie în singurătate. Deci oricum ar fi tot ajungem să dăm peste această întrebare: „de ce mă trezesc eu zi de zi?” adică altfel spus:
„care este menirea mea pe acest pâmânt?”
sau
„care este rostul meu în viaţă?”

... poate îmbrăca variate forme... dar conţinutul este acelaşi. Ne uităm la trecut, ne uităm la prezent şi ne uităm la viitor... şi încercăm să înţelegem ... what the fuck are we doing? (ce facem noi aici?).

Trăim zi de zi ca să ce? De ce ne-am născut? De ce mă duc zi de zi la muncă? De ce mă pregătesc într-un anumit domeniu? De am pornit la un drum? De ce?..... Ca să ajung UNDE?

Deci imediat, ce rămânem, faţă în faţă cu noi înşine, dar mai ales cu întrebarea „de ce?”, imediat ne panicăm, ne întristăm şi uneori mai şi clacăm.

Este o întrebare foarte grea. Este o întrebare la care oamenii au încercat de-a lungul vieţii lor să-i găsească un răspuns. Este o întrebare pentru care unii ar da orice ca să găsească răspunsul pentru a se putea linişti şi a putea trăi.

Ei bine, această întrebare este foarte incomodă. Provoacă mult deranj în mintea noastră, dar mai ales în suflet. Este o întrebare pentru care găsirea unui răspuns pare un drum fără sfârşit. Sau altfel spus, sfârşitul nostru ca oameni, pare că vine mai repede decât răspunsul la întrebare.... şi totul pare aşa de trist, şi fără speranţă....

Însă, consider că există o speranţă. Consider că există o infinitate de răspunsuri la această întrebare. Consider că nu există un răspuns valabil pentru oricare dintre noi. Deci chiar dacă eu aş găsi un răspuns, poate că nu este valabil şi pentru tine.

Şi pornind de la acest raţionament, mi-am dat seama de o chestie.

Oricât de mult am încerca fiecare dintre noi, să găsim răspuns la această întrebare, sau oricât de mult am crede că am găsit răspunsul, noi niciodată nu vom reuşi acest lucru. Stă în firea omului ca mereu să aibă o nemulţumire, sau mereu să vadă ceva diferit faţă de cum era acum o clipă. Stă în firea omului să fie mereu nesatisfăcut de ce are.

Stă în firea omului să se tot întrebe şi să tot caute răspunsuri. Să caute şi să iar caute.

Adică, eu mă întreb, „care este rolul meu pe acest pământ?”. Şi mă tot întreb. Şi atunci când pare că am găsit răspunsul, sub o formă sau alta.. nu ma opresc... şi continui să mă întreb... dar ajung pe patul morţii fără nici un răspuns.

Toţi vedem lucrurile în felul ăsta. Dar toţi greşim.

Greşim pentru că ne gândim doar la persoana noastră. La cazul nostru particular. Greşim că ne gândim noi la noi. Greşim prin faptul că încercăm să găsim răspunsurile la întrebările noastre tot la noi. Adică eu caut răspunsurile mele, la mine. Tu le cauţi la tine, şi aşa mai departe.

Şi fiecare dintre noi îşi caută singur răspunsurile. E gresit!!!

Dacă ne căutăm singuri răspunsurile, ele nu vor venii niciodată. Răspunsurile la întrebările noastre le au CEILALŢI. Le au cei din jurul nostru. Acolo se află răspunsurile.

Dacă un om trăia singur pe o insulă, fiindcă acolo se născuse şi fusăse abandonat de mic copil, şi crescând el se tot întreabă ce e cu lumea asta...... niciodata nu-i va putea găsi un rost. Dar dacă dă cineva peste el, şi la cei doi ochi plus o inimă ai lui, li se mai alătură alţi doi ochi plus o inimă... imaginea despre lume devine din ce în ce mai mai clară.

Ce vreau să zic este că omul, de unul singur, căutând răspunsurile de unu singur, se zvârcoleşte ca peştele pe uscat până moare. El are nevoie de ceilalţi..... de mare (apă).... pentru a se putea pune pe picioare şi pentru a porni la drum... a înota prin viaţă.

Deci... care este rolul omului pe pâmânt? – răspunsul la întrebare nu-l ştie cineva anume. Rolul omului pe pământ îl cunosc oamenii, ca grup, şi nu ca individualitate.

Adică, dacă m-aş întreba care este rolul meu pe pâmânt, m-aş chinui ani de zile, dacă nu vieţi de vieţi, şi tot nu aş putea găsi un răspuns de unul singur. Am nevoie de ajutorul celorlalţi de lângă mine. Doar ei mă cunosc într-un fel pe care eu din interior poate nu-l văd. Ceilalţi oameni reprezintă oglinda sufletului meu. În ei se reflectă felul meu de a fi şi menirea mea pe acest pâmânt. Şi doar împreună cu ei, cunoscându-ne reciproc, pot găsi eu răspunsurile mele, şi ei răspunsurile lor.

Omenirea este ceea ce este şi a ajuns unde este datorită acţiunii unite a mai multor oameni. Fiecare de unu singur nu poate realiza ceva măreţ.

Nu este o coincidenţă că cele mai frumoase clipe şi cele mai plăcute amintiri pe care le avem fiecare, sunt alături de alţi oameni: de familie, de prieteni, de persoanele iubite... etc. De unul singur rareori facem mare brânză.

Un om lăsat de unul singur, în gândurile şi stările lui sufleteşti, se auto mănâncă de viu. Cel mai aspru critic şi cel mai mare inamic al nostru suntem chiar noi înşine. În căutarea răspunsurilor, ne afundăm din ce în ce mai mult în nelinişte şi panică. Şi în felul ăsta ne putem pierde şi rătăci de această viaţă...

Avem nevoie de sprijinul celor din jur. Avem nevoie să împărtăşim. Avem nevoie să ne deschidem larg inima şi gândurile pentru a putea primii ajutorul celorlalţi oameni. Luminiţa de la capătul tunelului este un alt om.

De exemplu, dragostea, iubirea, pasiunea, sunt stări emoţionale pe care nu le putem simţi de unul singur. Satisfacţia, gloria, bucuria... la fel..

Aşadar barometrul fiecăruia dintre noi stă în modul în care ceilalţi din preajma noastră ne percep. Iar acţiunea comună, a mea cu a celor apropiaţi mie, face ca zi de zi, barca vieţii mele să navigheze.

Destinaţia deşi pare necunoscută, important e că nu navighez singur.

Din punctul meu de vedere, menirea omului este de a cunoaşte pe parcursul vieţii lui câţi mai mulţi oamenii care astfel îl vor ajuta să se cunoască pe sine. Şi nu e doar atât, menirea omului este să reuşească să trăiască în comuniune cu ceilalţi, să împărtăşască din bucuriile vieţii, să se simtă bine pe această lume.

Viaţa ne dă ocazia ca să fim alături de alţi oameni şi să ne descoperim reciproc, să ne înţelegem, să cunoaştem împreună fericirea, iubirea şi dragostea, să zâmbim cu poftă şi să savurăm clipele minunate.

Iar moartea ne dă din nou ocazia să fim aproape de oamenii cu care ne-am petrecut viaţa noastră.

Ca o concluzie, hai sa nu mai vedem atâtea semne de întrebare în viaţa noastră şi să tânjim după răspunsuri, ci să ne concentrăm pe căutarea de semne de exclamare şi cât mai multe virgule în înşiruirea oamenilor dragi nouă.


by Blanco


PS: pentru alte de ce-uri, va dau un raspuns cand ne-om vedea :P