Omul cu el insusi - o calatorie mistica
Inainte de a spune ceva, tac. In toata aglomeratia cotidiana sunt coplesit de suvoiul de ganduri care necontenit se manifesta in mintea mea. Acum, brusc, ramanand singur cu propria persoana, gandurile parca iau o pauza. Se opresc, se linistesc, fiecare ocupand un loc mai retras. De parca singure se aseaza intr-o ordine deplina.
Acesta este momentul, scurt, in care stresul se odihneste. Este o clipa de tacere launtrica totala, un moment de ascutire a tuturor simturilor. Incepe sa-mi placa sa simt tot ce ma inconjoara si fiecare lucru prinde si forma si continut in acelasi timp.
Incep sa admir peisajul ce imi apare la fereastra. Incep sa simt caldura, mirosul de vechi, lipsa de aer din care ma aflu. Deschid larg fereastra. Ma copleseste un aer rece, dar curat. Frigul imi da tarcoale. Trag aer din plin in piept, de cateva ori, si apoi revin la locul meu, inchizand fereastra.
Stau pe un scaun dur, cu toate ca e imbracat in burete si textila. Simt cum pielea se intinde pe spate si cum ma dor incheieturile. Mai ales la glezne.
In acest moment simturile isi incheie recitalul si se intorc usor usor gandurile. Ele aduc intrebari de genul de ce si in acelasi timp si o suita de amintiri. Ma intreb nedumerit de ce m-am ramolit asa de tare. Picioarele imi amortesc, oasele imi trosnesc, simt nevoia acida de o odihna prelungita pentru a-mi reveni. Imi aduc aminte cam ce fac eu zi de zi si ce am facut in ultimii ani si cu toate ca nu depun o munca fizica insemnata corpul se manifesta la capatul puterilor lui.
Stau si ma intreb ce oare ma consuma in asemenea hal, unde se duce toata energia mea. Oftez si uitandu-ma in urma nu vad realizari demne de un asemenea consum de energie.
Ma simt un pic fraierit chiar de catre propria persoana. Cu predilectie de propria minte si propriile ganduri, care in loc sa stea potolite, vuiesc necontenit. Ma gandeam la totul privind din toate unghiurile si descoperind mereu alte unghiuri. Si asta cu siguranta m-a obosit mult.
Vocea si glasul au contribuit si ele din plin la consumul de energie. Si of ce-mi mai place sa vorbesc... Nici cand am mintea odihnita nu tac, dar mai ales atunci cand o am obosita. Vorbesc si gandesc mult mai mult.
Se pare ca odata cu trecerea anilor in loc sa ne maturizam si sa luam lucrurile ca deja clare in mare parte, noi continuam sa le analizam precum niste copii dornici de a intelege efectiv tot ce le iese in cale. Tot. Este chiar comic.
Undeva, candva, fiecare dintre noi reuseste sa se elibereze de stilul asta pacatos de gandire si comportament copilaresc de a cauta raspunsuri la tot felul de intrebari, iar acel moment de deblocare mentala il putem numi maturizare.
Iar pentru aceasta, petrecerea a cat mai mult timp cu tine, timp profund, de meditare si clarificare a intrebarilor launtrice, contribuie la obtinerea maturizarii.
Avantul de zi cu zi ne ia acest prilej, ni-l amana si amanarea la infinit e moarte curata. Se consuma complet si mintea si corpul. Asa ca un pic de mai mult de petrecere a timpului cu sine insusi ajuta ft mult la conturarea ta ca individ matur, dar si la progresul tau.
Reusind sa tii timpul pe loc si aducand simturile in prim plan, mintea isi reduce din turatie, se intorc si sentimentele, iar totul capata mai multa limpezime.
Incepi sa iti dai seama care sunt aspectele mai importante din viata ta, incepi sa vezi stadiul in care se afla relatiile cu cei dragi si singur usor usor iti definesti in inconstient cam ce este esential si ce este de facut.
Petrecand timp cu propria persoana reusesti sa vezi atat traiectoria parcursa, rezultatele, cat si sa proiectezi in fata ochilor traiectoria ce va urma, fiecare episod de contemplatie interioara fiind o borna de ghidaj in calatoria ce inseamna propria viata.
de Blanco
urmeaza: Confuzia dintre a descoperi, a sti si a cunoaste
Inainte de a spune ceva, tac. In toata aglomeratia cotidiana sunt coplesit de suvoiul de ganduri care necontenit se manifesta in mintea mea. Acum, brusc, ramanand singur cu propria persoana, gandurile parca iau o pauza. Se opresc, se linistesc, fiecare ocupand un loc mai retras. De parca singure se aseaza intr-o ordine deplina.
Acesta este momentul, scurt, in care stresul se odihneste. Este o clipa de tacere launtrica totala, un moment de ascutire a tuturor simturilor. Incepe sa-mi placa sa simt tot ce ma inconjoara si fiecare lucru prinde si forma si continut in acelasi timp.
Incep sa admir peisajul ce imi apare la fereastra. Incep sa simt caldura, mirosul de vechi, lipsa de aer din care ma aflu. Deschid larg fereastra. Ma copleseste un aer rece, dar curat. Frigul imi da tarcoale. Trag aer din plin in piept, de cateva ori, si apoi revin la locul meu, inchizand fereastra.
Stau pe un scaun dur, cu toate ca e imbracat in burete si textila. Simt cum pielea se intinde pe spate si cum ma dor incheieturile. Mai ales la glezne.
In acest moment simturile isi incheie recitalul si se intorc usor usor gandurile. Ele aduc intrebari de genul de ce si in acelasi timp si o suita de amintiri. Ma intreb nedumerit de ce m-am ramolit asa de tare. Picioarele imi amortesc, oasele imi trosnesc, simt nevoia acida de o odihna prelungita pentru a-mi reveni. Imi aduc aminte cam ce fac eu zi de zi si ce am facut in ultimii ani si cu toate ca nu depun o munca fizica insemnata corpul se manifesta la capatul puterilor lui.
Stau si ma intreb ce oare ma consuma in asemenea hal, unde se duce toata energia mea. Oftez si uitandu-ma in urma nu vad realizari demne de un asemenea consum de energie.
Ma simt un pic fraierit chiar de catre propria persoana. Cu predilectie de propria minte si propriile ganduri, care in loc sa stea potolite, vuiesc necontenit. Ma gandeam la totul privind din toate unghiurile si descoperind mereu alte unghiuri. Si asta cu siguranta m-a obosit mult.
Vocea si glasul au contribuit si ele din plin la consumul de energie. Si of ce-mi mai place sa vorbesc... Nici cand am mintea odihnita nu tac, dar mai ales atunci cand o am obosita. Vorbesc si gandesc mult mai mult.
Se pare ca odata cu trecerea anilor in loc sa ne maturizam si sa luam lucrurile ca deja clare in mare parte, noi continuam sa le analizam precum niste copii dornici de a intelege efectiv tot ce le iese in cale. Tot. Este chiar comic.
Undeva, candva, fiecare dintre noi reuseste sa se elibereze de stilul asta pacatos de gandire si comportament copilaresc de a cauta raspunsuri la tot felul de intrebari, iar acel moment de deblocare mentala il putem numi maturizare.
Iar pentru aceasta, petrecerea a cat mai mult timp cu tine, timp profund, de meditare si clarificare a intrebarilor launtrice, contribuie la obtinerea maturizarii.
Avantul de zi cu zi ne ia acest prilej, ni-l amana si amanarea la infinit e moarte curata. Se consuma complet si mintea si corpul. Asa ca un pic de mai mult de petrecere a timpului cu sine insusi ajuta ft mult la conturarea ta ca individ matur, dar si la progresul tau.
Reusind sa tii timpul pe loc si aducand simturile in prim plan, mintea isi reduce din turatie, se intorc si sentimentele, iar totul capata mai multa limpezime.
Incepi sa iti dai seama care sunt aspectele mai importante din viata ta, incepi sa vezi stadiul in care se afla relatiile cu cei dragi si singur usor usor iti definesti in inconstient cam ce este esential si ce este de facut.
Petrecand timp cu propria persoana reusesti sa vezi atat traiectoria parcursa, rezultatele, cat si sa proiectezi in fata ochilor traiectoria ce va urma, fiecare episod de contemplatie interioara fiind o borna de ghidaj in calatoria ce inseamna propria viata.
de Blanco
urmeaza: Confuzia dintre a descoperi, a sti si a cunoaste
Comments