A fi individ in societatea actuală, dominată de marketing, mass-media, Internet etc, este mai degrabă a fi parte dintr-un colectiv.
Încercând să se descopere pe sine, individul se afundă inconştient sau uneori poate conştient într-un anumit tipar de personalitate. Nu este un tipar bine definit, ci este mai degrabă un mix al trăsăturilor mediului în care trăieşte, al culturii pe care o primeşte, al stilului de viaţă, al gândirii pe care şi-o cultivă în timp şi mai ales al feedback-ului pe care îl primeşte de la cei din jur. Un individ în prezent este parte a unui sistem.
Nu vreau să fiu răutăcios, deşi ce afirm sună mai mult ca o critică, dar este foarte important de ce sistem vorbim. Dacă este un sistem creativ, un sistem în care spiritul uman se simte liber şi în care se poate dezvolta şi afirma pe sine, atunci este ok. În schimb, dacă este un sistem ce presează, ce forţează şi izolează tacit creaţia şi trimite semnale standard de supunere individului, de restrângere a personalităţii şi afirmare a altora drept modele sau idealuri, atunci putem să vorbim de un soi de manipulare.
Nu contează dacă această manipulare e creată voit sau nu, important e până când va trăi omul în aceste condiţii.
Deoarece, a fi captiv în propriile capabilităţi, demoralizat de propria personalitate şi sugar activ al unor stiluri de personalitate trimise cu linguriţa prin diverse surse, nu poate decât să limiteze potenţialul uman, şi implicit evoluţia sa. Deci pierind spiritul, automat va pieri şi individul.
Vorbesc de spirit, ca un fel de sămânţă a omului, deoarece, aşa cum am simţit de-a lungul vieţii, nu numai eu, ci foarte mulţi alţi oameni, inclusiv tu, există un fel de forţă interioară, un foc ce arde sclipind şi dansând necontentit, un foc ce ne luminează uneori viaţa, ne arată o cale nouă şi ne impinge pe acel drum, purtaţi parcă fară voia noastră, adică fără minte.
Disocierea între spirit şi minte este eminamente necesară. În viaţa de zi cu zi ne bazăm foarte mult pe minte, în tot ceea ce facem, în tot ceea ce spunem, în tot ceea ce alegem etc. Ei bine, mintea capătă un rol decisiv în viaţa individului, un rol care uneori poate fi fatal, asta atunci când mintea nu prea cultivată sau excesiv de cultivată face ca individul fie să ia decizii proaste, fie să acţioneze greşit, fie să nu acţioneze, ceea ce este mai grav.
Nu vreau să elimin rolul minţii, a gândirii, a capacităţii intelectuale a individului, ci vreau să accentuez doar importanţa şi implicarea crescândă pe care aceasta o are în viaţa noastră. O fi rodul sistemului? O fi rodul mediului înconjurător? O sta în firea noastră? Nu există un singur răspuns corect, toate acestea au influenţat şi influenţează individul şi stilul său de viaţă.
Vreau să accentuez aici, faptul că a folosi mintea şi a abuza de ea, e ceva ce stă în firea umană, e ceva cu care ne naştem, dar pe care îl dezvoltăm în timp, sub influenţa mai multor factori: familia, şcoala, prieteniile, activităţile profesionale, entertainmentul, precum şi factorii de mediu cum ar fi mass media, marketingul, Internetul etc.
Şi tot aici vreau să nuanţez, că nu doresc să se elimine implicarea minţii în acţiunile individului, doar vreau să iasă din aria ce ţine de trăirile acestuia. Nu poţi simţi cu mintea, cum nu poţi mirosii cu urechea. Deşi uneori, aşa ca o paranteză, putem mirosii cu ochii.
Simţurile umane, trăirile acestuia, ar trebui să fie un motor adiţional la barca mişcării individului în lumea actuală.
Şi asta din simplul considerent, că tocmai aceste trăiri, acele impulsuri necontrolate, acele dorinţe ascunse, acele pasiuni inexplicabile ne fac să fim diferiţi, ne fac să fim unici.
Tânjim să fim consideraţi unici, când de fapt noi aşa suntem, dar nu o simţim, pentru simplu motiv că gândim.
Am observat de-a lungul timpului, cum oamenii pe care eu îi consideram simpli, pentru faptul că nu dădeau dovadă de prea multă inteligenţă, că nu aveau aspiraţii mari, etc, am observat că aceştia simt cu adevărat că trăiesc, simt cu adevărat ce înseamnă viaţa, bucuriile ei, şi parcă sunt purtaţi orbeşte prin ea, dar se simt bine.
Dar cum sunt un tip al extremelor, trec în cealaltă extremitate şi îi critic pe aceia care se consideră că simt cu adevărat ce e viaţă, când de fapt tot ce fac ei şi cred, se rezumă la o ecuaţie de genul - If.. then .. else (Dacă... atunci... altfel). Adică, exemplificând, „Dacă am mulţi bani şi femei Atunci sunt fericit, Altfel sunt pielea pulii”.
Ecuaţia lor e corectă, doar că elementele sunt greşite:
„Dacă sunt liber şi iubesc şi sunt iubit, atunci sunt fericit, altfel..” nici nu vreau să mă gândesc la altfel pentru că prin simplul fapt de a concepe alternativa te poţi cufunda în ea, atras ca un magnet.
A fi liber şi a cunoaşte iubirea, dragostea, pasiunea, prietenia este menirea omului pe acest pământ. Şi a te simţi liber, iubit, îndrăgostit, plin de pasiune şi înconjurat de prieteni, reprezintă izbânda omului, şi împlinirea lui sufletească.
Viaţa este privită ca o luptă, ceea ce este corect. Dar nu este o luptă împotriva celorlalţi, este o luptă cu tine însuţi. Este o luptă cu ce se află înăntru tău, este o luptă în care fie accepţi, fie respingi ceea ce tu simţi că reprezinţi, este o luptă cu tine şi cu concepţiile tale.
Concepţia, un termen des utilizat, poate avea un efect distrugător asupra individului. Datorită conceptului indus cumpărăm o maşină, datorită conceptului perceput alegem o vacanţă etc. Concepţia şi percepţia sunt frate şi soră, sau mai bine zis mamă şi tată. Prin percepţie îţi creezi o anumită imagine a mediului extern, iar prin concepţie îi dai o formă imaginii, o accepţi şi o stochezi intern, exact ca nişte fişiere. Ei bine aceste fişiere sunt salvate pe C:/Windows/ şi în memoria Ram, pentru că de fiecare dată când deschizi fereastra (ieşi în lume) vei accesa automat acele fişiere. Primul pas pe care îl faci când ieşi afară este pornit din acele fişiere, e fie un pas sigur, fie un pas larg, fie un pas timid, fie un pas plin de satisfacţie de sine, fie nu.
Percepţia şi concepţia ne definesc satisfacţia de sine, stima de sine, adică părerea noastră despre noi, a noastră în raport cu ceilalţi, a noastră în raport cu ce ne dorim, dar şi a noastră despre cei din jur în raport cu noi.
Sunt două ustensile ce merg mână în mână. Exact cum fac eu acum când scriu aceste rânduri, îmi exprim simţirea, cu ajutorul gândirii. Aleg din bagajul de cuvinte, percepţii şi concepţii pe acelea cu care pot descrie mai bine mesajul pe care simţirea mea vrea să îl transmită.
Aş putea să mă uit în ochii tăi sau să te ţin aproape, dar nu aş putea să îţi comunic bine acest mesaj, decât prin cuvinte.
Îmi place să fac paranteze de la subiect, pentru că îmi relaxează gândirea şi îmi încântă spiritul. Gândesc prea mult, şi simt prea puţin, şi câteodată trebuie să echilibrez.
Mi-aş dori să simt mai mult şi să gândesc mai puţin, dar acest lucru, deşi îl conştientizez şi încerc să îl aplic, nu reuşesc. Dar nu mă dau bătut, pentru că un singur lucru e sigur despre om: puterea lui e mai presus decât crede.
by Blanco
(material neterminat - draft)
Încercând să se descopere pe sine, individul se afundă inconştient sau uneori poate conştient într-un anumit tipar de personalitate. Nu este un tipar bine definit, ci este mai degrabă un mix al trăsăturilor mediului în care trăieşte, al culturii pe care o primeşte, al stilului de viaţă, al gândirii pe care şi-o cultivă în timp şi mai ales al feedback-ului pe care îl primeşte de la cei din jur. Un individ în prezent este parte a unui sistem.
Nu vreau să fiu răutăcios, deşi ce afirm sună mai mult ca o critică, dar este foarte important de ce sistem vorbim. Dacă este un sistem creativ, un sistem în care spiritul uman se simte liber şi în care se poate dezvolta şi afirma pe sine, atunci este ok. În schimb, dacă este un sistem ce presează, ce forţează şi izolează tacit creaţia şi trimite semnale standard de supunere individului, de restrângere a personalităţii şi afirmare a altora drept modele sau idealuri, atunci putem să vorbim de un soi de manipulare.
Nu contează dacă această manipulare e creată voit sau nu, important e până când va trăi omul în aceste condiţii.
Deoarece, a fi captiv în propriile capabilităţi, demoralizat de propria personalitate şi sugar activ al unor stiluri de personalitate trimise cu linguriţa prin diverse surse, nu poate decât să limiteze potenţialul uman, şi implicit evoluţia sa. Deci pierind spiritul, automat va pieri şi individul.
Vorbesc de spirit, ca un fel de sămânţă a omului, deoarece, aşa cum am simţit de-a lungul vieţii, nu numai eu, ci foarte mulţi alţi oameni, inclusiv tu, există un fel de forţă interioară, un foc ce arde sclipind şi dansând necontentit, un foc ce ne luminează uneori viaţa, ne arată o cale nouă şi ne impinge pe acel drum, purtaţi parcă fară voia noastră, adică fără minte.
Disocierea între spirit şi minte este eminamente necesară. În viaţa de zi cu zi ne bazăm foarte mult pe minte, în tot ceea ce facem, în tot ceea ce spunem, în tot ceea ce alegem etc. Ei bine, mintea capătă un rol decisiv în viaţa individului, un rol care uneori poate fi fatal, asta atunci când mintea nu prea cultivată sau excesiv de cultivată face ca individul fie să ia decizii proaste, fie să acţioneze greşit, fie să nu acţioneze, ceea ce este mai grav.
Nu vreau să elimin rolul minţii, a gândirii, a capacităţii intelectuale a individului, ci vreau să accentuez doar importanţa şi implicarea crescândă pe care aceasta o are în viaţa noastră. O fi rodul sistemului? O fi rodul mediului înconjurător? O sta în firea noastră? Nu există un singur răspuns corect, toate acestea au influenţat şi influenţează individul şi stilul său de viaţă.
Vreau să accentuez aici, faptul că a folosi mintea şi a abuza de ea, e ceva ce stă în firea umană, e ceva cu care ne naştem, dar pe care îl dezvoltăm în timp, sub influenţa mai multor factori: familia, şcoala, prieteniile, activităţile profesionale, entertainmentul, precum şi factorii de mediu cum ar fi mass media, marketingul, Internetul etc.
Şi tot aici vreau să nuanţez, că nu doresc să se elimine implicarea minţii în acţiunile individului, doar vreau să iasă din aria ce ţine de trăirile acestuia. Nu poţi simţi cu mintea, cum nu poţi mirosii cu urechea. Deşi uneori, aşa ca o paranteză, putem mirosii cu ochii.
Simţurile umane, trăirile acestuia, ar trebui să fie un motor adiţional la barca mişcării individului în lumea actuală.
Şi asta din simplul considerent, că tocmai aceste trăiri, acele impulsuri necontrolate, acele dorinţe ascunse, acele pasiuni inexplicabile ne fac să fim diferiţi, ne fac să fim unici.
Tânjim să fim consideraţi unici, când de fapt noi aşa suntem, dar nu o simţim, pentru simplu motiv că gândim.
Am observat de-a lungul timpului, cum oamenii pe care eu îi consideram simpli, pentru faptul că nu dădeau dovadă de prea multă inteligenţă, că nu aveau aspiraţii mari, etc, am observat că aceştia simt cu adevărat că trăiesc, simt cu adevărat ce înseamnă viaţa, bucuriile ei, şi parcă sunt purtaţi orbeşte prin ea, dar se simt bine.
Dar cum sunt un tip al extremelor, trec în cealaltă extremitate şi îi critic pe aceia care se consideră că simt cu adevărat ce e viaţă, când de fapt tot ce fac ei şi cred, se rezumă la o ecuaţie de genul - If.. then .. else (Dacă... atunci... altfel). Adică, exemplificând, „Dacă am mulţi bani şi femei Atunci sunt fericit, Altfel sunt pielea pulii”.
Ecuaţia lor e corectă, doar că elementele sunt greşite:
„Dacă sunt liber şi iubesc şi sunt iubit, atunci sunt fericit, altfel..” nici nu vreau să mă gândesc la altfel pentru că prin simplul fapt de a concepe alternativa te poţi cufunda în ea, atras ca un magnet.
A fi liber şi a cunoaşte iubirea, dragostea, pasiunea, prietenia este menirea omului pe acest pământ. Şi a te simţi liber, iubit, îndrăgostit, plin de pasiune şi înconjurat de prieteni, reprezintă izbânda omului, şi împlinirea lui sufletească.
Viaţa este privită ca o luptă, ceea ce este corect. Dar nu este o luptă împotriva celorlalţi, este o luptă cu tine însuţi. Este o luptă cu ce se află înăntru tău, este o luptă în care fie accepţi, fie respingi ceea ce tu simţi că reprezinţi, este o luptă cu tine şi cu concepţiile tale.
Concepţia, un termen des utilizat, poate avea un efect distrugător asupra individului. Datorită conceptului indus cumpărăm o maşină, datorită conceptului perceput alegem o vacanţă etc. Concepţia şi percepţia sunt frate şi soră, sau mai bine zis mamă şi tată. Prin percepţie îţi creezi o anumită imagine a mediului extern, iar prin concepţie îi dai o formă imaginii, o accepţi şi o stochezi intern, exact ca nişte fişiere. Ei bine aceste fişiere sunt salvate pe C:/Windows/ şi în memoria Ram, pentru că de fiecare dată când deschizi fereastra (ieşi în lume) vei accesa automat acele fişiere. Primul pas pe care îl faci când ieşi afară este pornit din acele fişiere, e fie un pas sigur, fie un pas larg, fie un pas timid, fie un pas plin de satisfacţie de sine, fie nu.
Percepţia şi concepţia ne definesc satisfacţia de sine, stima de sine, adică părerea noastră despre noi, a noastră în raport cu ceilalţi, a noastră în raport cu ce ne dorim, dar şi a noastră despre cei din jur în raport cu noi.
Sunt două ustensile ce merg mână în mână. Exact cum fac eu acum când scriu aceste rânduri, îmi exprim simţirea, cu ajutorul gândirii. Aleg din bagajul de cuvinte, percepţii şi concepţii pe acelea cu care pot descrie mai bine mesajul pe care simţirea mea vrea să îl transmită.
Aş putea să mă uit în ochii tăi sau să te ţin aproape, dar nu aş putea să îţi comunic bine acest mesaj, decât prin cuvinte.
Îmi place să fac paranteze de la subiect, pentru că îmi relaxează gândirea şi îmi încântă spiritul. Gândesc prea mult, şi simt prea puţin, şi câteodată trebuie să echilibrez.
Mi-aş dori să simt mai mult şi să gândesc mai puţin, dar acest lucru, deşi îl conştientizez şi încerc să îl aplic, nu reuşesc. Dar nu mă dau bătut, pentru că un singur lucru e sigur despre om: puterea lui e mai presus decât crede.
by Blanco
(material neterminat - draft)
Comments